ORIZONTAL : 1)
Eroina poemului din titlu, publicat în „Convorbiri literare”, în 1876
–Versurile ne introduc în taina ceremonialului funerar, prilejuit de moartea
reginei
dunărene,
într-o Dacie fabuloasă, recent creştinată ce
păstrează încă religia lui Zamolxe:
Sub bolta cea... a
unei vechi biserici, / Între făclii de ceară, arzând în sfeşnici mari.
2)
Precum Arald,
stăpân peste avari,
personaj central al poemului
– Grupări de familii primitive, cum sunt cele germanice, antrenate de
huni şi conduse de Arald, care migrează în spaţiul carpato-dunărean.
3) Râul unde Maria îl întâmpină pe
semizeul
Arald – Fenomen
natural, însoţitor al figurantei făclii celeste care pulverizează, în poem,
biserica:
De-un fulger drept în două e ruptă şi tresare.
4) Apuci, îţi
însuşeşti! – Pierderea trecătoare a Lecţie (fig.) – Neted,
întins. 5) Pseudonim al scriitorului român Iosif Many
(1816-1851) – Maria către logodnicul său:
Viaţa, tinereţea mi-ai
prefăcut-o-n... –
Stau în casă! 6) Început de agonie! –
Arald:
Simţeam că universul la pasu-mi tresărea, / Şi… călătoare,
împinse de a mea, / Umplut-au sperioase pustiuri pân’ la poluri
(sing.) – În căutarea
iubitei, eroul
departe vede-oraşul pe
sub un… de pară.
7) Sfâşiat de moartea
Mariei, Arnald
ar răcni ca… , dar
vai! Nu poate plânge
(neart.) – A preţui. 8)
Maria e ca
… de albă, cu păr de aur moale
– Luna! 9)
Arnald:
De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică, / Coroanele ce regii pe frunte
le… –
Care inspiră teamă, asemenea lui
Arald,
stăpân peste avari.
10) Popor slav – Invocarea cuplului de strigoi este
acompaniată de vocea vântului, care
geme prin codri cu…
– Comună în NE
Franţei. 11) Ere! – Linişte! – Cerbul
zăpezilor - Posezi. 12) Eroul plângându-şi logodnica:
Şi fost-ar
mai bine / Ca niciodată-n viaţă să nu te văd pe…
–
Publicare.
1
|
2
|
3
|
4
|
5
|
6
|
7
|
8
|
9
|
10
|
11
|
12
|
|
1
|
||||||||||||
2
|
||||||||||||
3
|
||||||||||||
4
|
||||||||||||
5
|
||||||||||||
6
|
||||||||||||
7
|
||||||||||||
8
|
||||||||||||
9
|
||||||||||||
10
|
||||||||||||
11
|
||||||||||||
12
|
E
|
Dicţionar:
IIE, IIM, AME, ERES, IUT,
AIT.
Prof. Nicolae Vicolov
Prof. Nicolae Vicolov
ALTE CAREURI CU EMINESCU
Consultarea textului
| I
... că trece aceasta ca fumul de pre pământ. Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat, cu pânză se înfășură, cu pământ se acopere. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, Între făclii de ceară, arzând în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald, stăpân peste avari; Încet, adânc răsună cântările de clerici. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă Și păru-i de-aur curge din raclă la pământ, Căzuți în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist și sfânt Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt, Iar fața ei frumoasă ca varul este albă. Și lângă ea-n genunche e Arald, mândrul rege, Scânteie desperarea în ochii crunți de sânge, Și încâlcit e părul lui negru... gura-și strânge; El ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plânge. De zile trei își spune povestea vieții-ntrege. "Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul, Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gândul... Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul, În valurile Volgăi cercam cu spada vad. Domnind semeț și tânăr pe roinicele stoluri, Căror a mea ființă un semizeu părea, Simțeam că universul la pasu-mi tresărea, Și nații călătoare, împinse de a mea, Umplut-au sperioase pustiul pân' la poluri. Căci Odin părăsise de gheață nalta-i domă, Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară; Cu creștetele albe, preoți cu pleata rară Trezeau din codrii vecinici, din pace seculară, Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă. Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să-mpil; Cu sfetnici vechi de zile mă-ntâmpinași în cale, Ca marmura de albă, cu păr de aur moale; În jos plecat-am ochii-naintea feței tale, Stătând un îndărătnic... un sfiicios copil. La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă... Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund; Mi-ar fi părut mai bine-n pământ să mă cufund, Cu mânele-amândouă eu fața îmi ascund Și-ntâia dată-n viață un plâns amar mă-neacă. Zâmbiră între dânșii bătrânii tăi prieteni Și singuri ne lăsară... Te-ntreb într-un târziu, Uitându-mă la tine, privind fără să știu: La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? Ce cauți la barbarul sub streașina-i de cetini? Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioșare cald, Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer, Mi-ai zis: "Aștept din parte-ți, o, rege cavaler, Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer... Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic - pe Arald." Și, întorcându-mi fața, eu spada ți-am întins. Pe plaiuri dunărene poporu-și opri mersul, Arald, copilul rege, uitat-a Universul. Urechea-i fu menită ca să-ți asculte viersul, De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins. De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu, Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă Și-nlănțuindu-mi gâtul cu brațe de zăpadă, Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă: "Eu vin la tine, rege, să cer pe-Arald al meu." De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică, Coroanele ce regii pe frunte le așază Și stelele ce vecinic pe ceruri colindează, Cu toate la picioare-ți eu le puneam în vază, Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică. Ah! unde-i vremea ceea când eu cercam un vad Să ies la lumea largă... și fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine - Să fumege nainte-mi orașele-n ruine, Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad!" Făcliile ridică - se mișc-în line pasuri, Ducând la groapă trupul reginei dunărene, Monahi, cunoscătorii vieții pământene, Cu barbele lor albe, cu ochii stinși sub gene, Preoți bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri. O duc cântând prin tainiți și pe sub negre bolți, A misticei religii întunecoase cete, Pe funii lungi coboară sicriul sub părete, Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete Sub candela ce arde în umbra unui colț. II În numele sfântului Taci, s-auzi cum latră Cățelul pământului Sub crucea de piatră. Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere; El vede toată firea amestecat-afară - Ninsoare, fulger, gheață, vânt arzător de vară - Departe vede-orașul pe sub arc de pară, Și lumea nebunise gemând din răsputere; Biserica creștină, a ei catapeteasmă De-un fulger drept în două e ruptă și tresare; Din tainiță mormântul atuncea îi apare, Și piatra de pe groapă crăpând în două sare; Încet plutind se-nalță mireasa-i, o fantasmă... O dulce întrupare de-omăt. Pe pieptu-i salbă De pietre scumpe... părul i-ajunge la călcâie, Ochii căzuți în capu-i și buze viorie; Cu mânele-i de ceară ea tâmpla și-o mângâie - Dar fața ei frumoasă ca varul este albă. Prin vânt, prin neguri vine - și nourii s-aștern Fug fulgerele-n lături, lăsând-o ca să treacă, Și luna înnegrește și ceru-ncet se pleacă Și apele cu spaimă fug în pământ și seacă - Părea că-n somn un înger ar trece prin infern. Priveliștea se stinge. în negrul zid s-arată, Venind ca-n somn lunatic, în pasuri line, ea ; Arald nebun se uită - cu ochii o-nghițea, Puternicele brațe spre dânsa întindea Și-n nesimțire cade pe-a jilțului său spată. Își simte gâtu-atuncea cuprins de brațe reci, Pe pieptul gol el simte un lung sărut de gheață, Părea un junghi că-i curmă suflare și viață... Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămâne-n veci. Și sufletul ei dulce din ce în ce-i mai cald... Pe ea o ține-acuma, ce fu a morții pradă? Ea-nlănțuiește gâtu-i cu brațe de zăpadă, Întinde a ei gură, deschisă pentru sfadă: – „Rege,-a venit Maria și-ți cere pe Arald!" – „Arald, nu vrei tu fruntea pe sânul meu s-o culci? Tu zeu cu ochii negri... o, ce frumoși ochi ai! Las' să-ți înlănțui gâtul cu părul meu bălai, Viața, tinerețea mi-ai prefăcut-o-n rai, Las' să mă uit în ochii-ți ucizător de dulci." Și blânde, triste glasuri din vuiet se desfac, Acușa la ureche-i un cântec vechi străbate, Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate, Acuș o armonie de-amor și voluptate Ca molcoma cadență a undelor pe lac. |
III
"... cum de multe ori când mori oamenii, mulți de într-acei morți zic se scoală de se fac strigoi..." Îndereptarea legii, 1652 În salele pustie lumine roși de torții Rănesc întunecimea ca pete de jeratic; Arald se primblă singur, râzând, vorbind sălbatic Arald, tânărul rege, e-un rege singuratic - Palatu-i parc-așteaptă în veci să-i vie morții. Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez, A faclelor lucire răzbind prin pânza fină Răsfrâng o dureroasă lumină din lumină; Zidirea cea pustie de jale pare plină Și chipul morții pare că-n orice colț îl vezi. De când căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată, Pe inimă-i de-atuncea s-a pus o neagră pată - Dar noaptea se trezește și ține judecată Și-n negru-mbracă toate al nopții palid domn. Un obrăzar de ceară părea că poartă el, Atât de albă fața-i ș-atât de nemișcată, Dar ochii-i ard în friguri și buza-i sângerată, Pe inima sa poartă de-atunci o neagră pată, Iară pe frunte poartă coroană de oțel. De-atunci în haina morții el și-a-mbrăcat viața, Îi plac adânce cânturi, ca glasuri de furtună; Ades călare pleacă în mândre nopți cu lună, Și când se-ntoarce, ochii lucesc de voie bună, Pân' ce-un fior de moarte îl prinde dimineața. Arald, ce însemnează pe tine negrul port Și fața ta cea albă ca ceara, neschimbată? Ce ai, de când pe sânu-ți tu porți o neagră pată, De-ți plac făclii de moarte, cântare-ntunecată? Arald! de nu mă-nșală privirea, tu ești mort! Și azi el se avântă pe calul său arab, Și drumul, ca săgeții, îi dă peste pustie, Care sub luna plină lucește argintie - El vede de departe pe mândra lui Marie, Și vântu-n codri sună cu glas duios și slab. În părul ei de aur, rubine-nflăcărate, Și-n ochii ei s-adună lumina sfintei mări - S-ajung curând în cale, s-alătură călări, Și unul înspre altul se pleacă-n desmierdări - Dar buzele ei roșii păreau că-s sângerate. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr, Căci caii lor aleargă alăturea-nspumați, Vorbind de-a lor iubire - iubire fără saț - Ea se lăsase dulce și greu pe a lui braț Și-și răzimase capul bălai de a lui umăr. – „Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea ta s-o culci? Tu zeu cu ochii negri... O! ce frumoși ochi ai... Las' să-ți înlănțui gâtul cu părul meu bălai... Viața, tinerețea mi-ai prefăcut-o-n rai - Las' să mă uit în ochii-ți ucizători de dulci!" Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun, Căci vântul adunat-a de flori de tei troiene, Și le așterne-n cale reginei dunărene. - Prin frunze aiurează șoptirile-i alene. Când gurile-nsetate în sărutări se-mpreun. Cum ei mergând ca vântul se ceartă și se-ntreabă, Nu văd în fundul nopții o umbră de roșeață, Dar simt că-n a lor suflet trecu fior de gheață, De-a morții gălbeneală pieriți ei sunt la față... Ei simt c-a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă. – „Arald! strigă crăiasa - las' fața să-mi ascund, N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? O zare de lumină s-arată-n răsărit, Viața trecătoare din pieptu-mi a rănit... A zilei raze roșii în inimă-mi pătrund." Arald încremenise pe calu-i - un stejar, Păinjenit e ochiu-i de-al morții glas etern, Fug caii duși de spaimă și vântului s-aștern, Ca umbre străvezie ieșite din infern Ei zboară... Vântul geme prin codri cu amar. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr' de vad, Naintea lor se nalță puternic vechii munți, Ei trec în răpejune prin râuri fără punți, Coroanele în fugă le fulgeră pe frunți, Naintea lor se mișcă pădurile de brad. Din tronul lui de piatră bătrânul preot vede Și-n vânturi el ridică adâncul glas de-aramă, Pe soare să-l oprească el noaptea o recheamă, Furtunelor dă zborul, pământul de-l distramă... Târziu! căci faptul zilei în slavă se răpede! Pornește vijelia adâncu-i cânt de jale, Când ei soseau alături pe cai încremeniți, Cu genele lăsate pe ochi păinjeniți - Frumoși erau și astfel de moarte logodiți - Și-n două laturi templul deschise-a lui portale. Călări ei intră-nuntru și porțile recad; Pe veci pieriră-n noaptea mărețului mormânt. În sunete din urmă pătrunde-n fire cânt, Jelind-o pe crăiasa cu chip frumos și sfânt, Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad. Bătrânu-și pleacă geana și iar rămâne orb, Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună, El numără în gându-i și anii îi adună, Ca o poveste-uitată Arald în minte-i sună, Și peste capu-i zboară un alb ș-un negru corb. Pe jilțul lui de piatră înțepenește drept Cu cârja lui cea veche preotul cel păgân, Și veacuri înainte el șede-uitat, bătrân, În plete-i crește mușchiul și mușchi pe a lui sân, Barba-n pământ i-ajunge și genele în piept. |
Arald porneşte spre munţi, după steaua
polară, spre locul unde un bătrân preot al lui Zamolxe şade învechit pe un jilţ
de stâncă, semn că religia getică fusese uitată. Magul acesta are multă
asemănare cu cel călător în stele: „Ajuns-a el la poala de
codru-n munţii vechi; / Isvoare vii murmură şi săltă de sub piatră, / Colo
cenuşa sură în părăsita vatră, / În codri-adânci căţelul pământului tot latră,
/ Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi. // Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă
ţapăn, palid, drept, / Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân; / De-un veac el
şede astfel - de moarte-uitat, bătrân, / În plete-i creşte muşchiul şi muşchi
pe al lui sân, / Barba-n pământ i-ajunge şi genele la piept.”
Arald cere
bătrânului, în schimbul închinării lui la zeii daci, viaţa Mariei: „- O, mag,
de zile vecinic, la tine am venit, / Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a
răpit, / Şi de astăzi a mea viaţă la zeii tăi se-nchină.” Ca şi în Povestea magului călător
în stele, bătrânul îl duce într-un «dom de marmur negru», unde
cu o vargă vrăjită conjură toate elementele naturii, pământ, stea, lună, şi pe
Zamolxe: „- Din inimă-i pământul la morţi să deie viaţă, / În ochii-i să se
scurgă scântei din steaua lină, / A părului lucire s-o deie luna plină, / Iar
duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină, / Din duhul gurii tale ce arde şi
îngheaţă.”
Atunci zidul de
marmură ce corespunde oglinzii negre din Povestea
magului piere, de departe se
vede în ninsoare şi pară biserica creştină fulgerată în catapeteasmă, piatra de
pe mormântul reginei crapă în două şi o întrupare de omăt se ridică. E Maria,
care vine să cuprindă cu «braţe reci» gâtul craiului. În a treia parte, Arald,
devenit strigoi, se întâlneşte în fiece noapte cu Maria: „Ei trec ca vijelia cu
aripi fără număr, / Căci caii lor aleargă alăturea-nspumaţi, / Vorbind de-a lor
iubire, iubire fără saţ.” Surprinşi de zori, ei intră călări în domul din
munte, pentru totdeauna. Bătrânul încremeneşte iarăşi: „Pe jilţul lui de piatră
înţepeneşte drept / Cu cârja lui cea veche preotul cel păgân. / Şi veacuri
înainte el şede-uitat, bătrân, / În plete-i creşte muşchiul şi muşchi pe al lui
sân, / Barba-n pământ i-ajunge şi genele în piept.”
Solutia careului: Speranta
1
I
|
2
D
|
3
E
|
4
A
|
5
L
|
6
U
|
7
R
|
8
I
|
9
|
10
C
|
11
E
|
12
C
|
2
N
|
E
|
G
|
R
|
U
|
H
|
O
|
T
|
A
|
R
|
E
|
|
3
|
S
|
E
|
A
|
M
|
A
|
T
|
A
|
L
|
A
|
R
|
|
4
M
|
E
|
T
|
I
|
U
|
I
|
R
|
E
|
U
|
|||
5
U
|
M
|
A
|
N
|
G
|
A
|
I
|
E
|
M
|
L
|
||
6
R
|
S
|
A
|
A
|
U
|
R
|
A
|
S
|
I
|
|||
7
I
|
A
|
R
|
A
|
R
|
N
|
F
|
A
|
C
|
E
|
||
8
T
|
R
|
I
|
S
|
T
|
A
|
M
|
A
|
R
|
N
|
||
9
O
|
C
|
A
|
R
|
A
|
A
|
T
|
A
|
R
|
I
|
||
10
R
|
I
|
A
|
A
|
P
|
A
|
R
|
A
|
O
|
G
|
||
11
I
|
N
|
T
|
U
|
I
|
T
|
I
|
E
|
A
|
S
|
M
|
|
12
I
|
A
|
T
|
A
|
A
|
S
|
T
|
E
|
P
|
T
|
A
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu